Teleportarea din literatură are un fel al ei de a te lua peste picior. O citești ca pe o invenție, o accepți cu un zâmbet, apoi, fără să-ți dai seama, te trezești că ai pierdut noțiunea timpului și te uiți spre ușa camerei ca și cum ar putea, dintr-o întâmplare, să ducă spre altă lume.
Nu se schimbă nimic în realitate, sigur, dar se mișcă puțin felul în care o locuiești. Ca atunci când cineva a tras cu câțiva centimetri covorul și, data viitoare când treci grăbit, te împiedici exact acolo unde înainte părea totul în ordine.
Un roman în care personajele se teleportează îți dă, pe lângă aventură, o mică tulburare bună. Te învață să sari peste spațiile dintre lucruri, iar spațiile astea, în viața de zi cu zi, sunt aproape tot ce avem. Sunt pașii până la școală, drumurile până la serviciu, minutele dintre un mesaj și răspuns, distanța până la cineva drag atunci când nu ai cum să ajungi.
Într-o poveste precum cea din cartea Drumul către o altă dimensiune, spațiul dintre aici și acolo se prăbușește și, odată cu el, ți se pare că și granițele obișnuite ale lumii sunt mai subțiri decât le credeai.
Romanul începe într-un decor banal și ușor neliniștitor, o fabrică abandonată, o groapă uriașă și o încăpere sub pământ care n-ar avea ce căuta acolo, cu o vitrină, o manetă, o ușă secretă și o brățară care schimbă tot.
De aici încolo, băiatul, împreună cu Heather și Dan, ajung să treacă printr-o curte păzită de oameni-felină, printr-o piramidă din Egipt plină de capcane, printr-un castel care te întâmpină cu pancarta Castelul regelui Dracula. Bun venit în Transilvania, de parcă turistul din tine ar trebui să aplaude, deși în aer plutește mai degrabă frica decât folclorul.
Efectele secundare nu vin din teleportare ca fenomen, ci din felul în care o trăiești tu, cititorul, cu mintea și, surprinzător, cu corpul.
Teleportarea îți scurtează răbdarea în viața reală
După ce urmărești un personaj care se strecoară printre pericole prin salturi scurte și precise, răbdarea în viața reală începe să pară un obicei cam prăfuit.
În carte, eroul își calculează mișcările aproape ca într-un joc. Se teleportează la următorul tomberon, apoi în fața ușii, apoi pe hol, doar cât să nu fie văzut, în timp ce paznicii sunt distrași de o momeală. Totul e rapid, cu o tensiune care te ține cu ochii lipiți de pagină.
Apoi închizi cartea și te lovești de un semafor roșu, de o coadă la supermarket, de o zi în care lucrurile se mișcă încet din motive pe care nimeni nu ți le explică. Și, fără să vrei, îți vine să comentezi în cap. De ce durează atât? De ce trebuie să fac tot drumul? Nu pot ajunge direct acolo unde contează?
Nu e un efect secundar catastrofal, mai degrabă e o oglindă. Îți arată cât de multe bucăți din viața ta sunt umplute cu așteptări pe care le-ai înghițit ca pe vreme, fără să le mai pui la îndoială. Doar că, pentru câteva ore sau câteva zile după lectură, s-ar putea să te irite banalitățile mai tare decât de obicei.
Începi să suspectezi că orașul ascunde uși care nu se văd
În poveștile cu teleportare, ușile sunt rareori uși. Uneori sunt capace de ghenă, pereți împinși la timp, o vitrină trasă într-o parte, o manetă care deschide o cameră secretă. În aventura din carte, tocmai genul ăsta de gest banal, un obiect împins, o ușă fără clanță, schimbă scena complet. Dintr-o încăpere în care totul pare pierdut, se deschide o ieșire care nu exista cu o secundă înainte.
Și, după ce te obișnuiești cu logica asta, începi să privești locurile reale cu o suspiciune plăcută. Un gang întunecat nu mai e doar un gang. O scară de bloc nu mai e doar o scară. Un colț de parc pare să ascundă ceva, chiar dacă știi foarte bine că ascunde doar o bancă și un coș de gunoi. Nu e nebunie, e imaginație activată.
Partea bună e că îți schimbă textura zilei. Și, cine știe, poate îți dă curajul să te gândești că unele uși chiar există, doar că nu sunt magice. Sunt ușa spre o conversație pe care o tot amâni, spre un drum pe care nu l-ai făcut niciodată, spre o decizie pe care o tot întorci pe toate părțile.
Corpul îți răspunde ca și cum ai alergat tu
Cititul e o teleportare fără efecte speciale vizibile, dar nu e deloc rece, cerebral, cum ne place uneori să credem. Stai pe canapea și, totuși, ajungi într-o vilă păzită de oameni-felină, într-o bucătărie imensă, într-un hol cu multe uși deschise, în spatele unei canapele unde două feline se uită la Tom și Jerry și râd de Tom, ca și cum desenul animat ar fi o comedie sofisticată pentru ei.
Ajungi apoi în Egipt, în fața unei piramide, iar în interior cazi printr-o trapă, vezi țepușe, săgeți, oase, o improvizație de fort mobil făcut din bucăți de cufăr și oase legate cu șireturi. Ajungi și în Transilvania, cu acel castel care, în amintirile personajului, fusese muzeu plin de oameni, iar acum arată părăsit și înfricoșător.
În astfel de scene, corpul tău reacționează. Îți accelerează pulsul. Îți scurtează respirația. Te trezești strângând cartea în mână, de parcă ai putea să ajuți, fizic, personajul să sară la timp. Când închizi romanul, apare oboseala aceea plăcută, ca după un vis intens.
Iar când teleportarea are reguli, reacția e și mai puternică. În poveste, brățara nu te mută imediat. Teleportarea durează cam trei sau patru zile și, în timpul ăsta, te încarci cu energie, ca un încărcător. Personajul face o glumă amară și foarte omenească despre faptul că a pierdut o săptămână de școală dormind, dar s-a bătut cu creaturi mitice și aproape a murit. Da, este fifty-fifty. Tocmai această amestecare de groază și umor îți face corpul să creadă totul.
Timpul se întinde și se strânge, iar ceasul pare că minte
Teleportarea comprimă timpul și îl face elastic. Într-o clipă ești într-o fabrică abandonată, în următoarea ești în Egipt, iar apoi, după un transfer în care lumea se face rapid alb și negru și ai senzația că ești rupt în două, te trezești într-un alt loc, cu nisip pe față, orbit de lumină, încercând să-ți aduni energia ca dimineața când trebuie să te ridici din pat.
Când citești așa ceva, timpul real, cu orele lui cuminți, are un moment în care pare prea liniar. Te uiți la ceas și ai senzația că nu se potrivește cu ce ai trăit în capul tău. Cum adică au trecut doar două ore? În minte ai trecut prin mai multe lumi, ai văzut capcane, ai fugit, ai improvizat, ai scăpat la limită.
E un efect secundar ciudat de reconfortant, de fapt. Îți arată că timpul poate fi umplut. Că intensitatea nu ține doar de ce faci cu mâinile, ci și de ce trăiești cu mintea.
Puterea saltului îți trezește pofta de control
Teleportarea e putere pură, în varianta ei cea mai tentantă. Ajungi unde vrei, fără să ceri voie, fără să negociezi, fără să fii oprit de obstacole. În carte, o cască viking conferă abilitatea de a te teleporta pe o distanță relativ mică, dar distanța aia mică e, în acțiune, diferența dintre a fi prins și a scăpa. Când personajul spune că se teleportează ca nebunul ca să nu fie prins, simți în spate acea panică pe care o cunoști și tu, doar că, în viața reală, n-ai buton.
După o asemenea lectură, începi să visezi la control în lucruri mărunte. Să ai o ieșire la îndemână. Să scapi mai repede dintr-o conversație obositoare. Să te muți, instant, dintr-o stare proastă într-una suportabilă. Nu e ceva rușinos. E, mai degrabă, dorința normală de a nu te simți blocat.
Dar romanul nu te lasă să te îmbeți cu ideea. Teleportarea nu rezolvă tot. Uneori leșini. Uneori pierzi din vedere pe cineva. Uneori trebuie să improvizezi din nimic. Iar improvizația, sincer, e superputerea pe care o putem antrena cu toții.
Prietenia rămâne singura ancoră când totul se mișcă
În cărțile cu portaluri și dimensiuni, oamenii care sar prin spațiu au nevoie de ceva care să-i țină în realitate. În povestea asta, prietenia are rolul ăsta. Heather și Dan nu sunt doar tovarăși de aventură. Sunt genul de prieteni care se ceartă din prostii, fac glume proaste, își aruncă replici ascuțite, dar rămân acolo, lângă tine, când apare pericolul. Apar și adulți care, deși par duri sau misterioși, intervin la momentul potrivit, iar tensiunea dintre încredere și suspiciune te ține atent.
Asta lasă un efect secundar foarte blând. După ce închizi cartea, parcă îți vine să scrii cuiva. Să întrebi ce mai face. Să spui hai să ne vedem, fără să inventezi un motiv serios. Când ai stat, în minte, lângă oameni care se țin de mână ca să treacă printr-un transfer și să nu se piardă, îți amintești că oamenii sunt, de fapt, singurul loc unde ajungi cu adevărat.
De ce tocmai teleportarea lovește atât de bine
Teleportarea nu e doar despre spațiu. E despre trecere. În viața reală, trecerile sunt lente, uneori dureroase, uneori caraghioase, de multe ori amestecate. Treci de la copilărie la adolescență fără să-ți ceară cineva acordul. Treci de la siguranță la responsabilitate în câteva luni. Treci de la o versiune a ta la alta, de multe ori fără să observi când s-a întâmplat.
Într-o poveste fantasy, trecerea devine concretă. Devine o groapă într-o fabrică. Devine o ușă fără clanță. Devine un moment în care lumea se face alb și negru și ai senzația că ești rupt în două. Când citești, simți simbolul fără să ți se explice cu degetul pe hartă.
Și, după aceea, te uiți altfel la trecerile tale. Poate te doare mai clar ce ai amânat. Poate te enervează că nu poți să sari peste etape. Dar apare și liniștea aceea mică: dacă un puști aruncat dintr-o lume în alta poate să găsească o cale, poate că și tu poți să treci printr-o zi complicată fără să te prăbușești.
O carte care îți lasă poftă de altă lume
Dacă vrei să trăiești genul ăsta de aventură cu tot cu efectele ei secundare, fără riscul de a te trezi cu adevărat într-o piramidă plină de capcane, atunci merită să cauți „Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan. E o carte care se mișcă repede, are umor, are adrenalina aceea de film de aventuri, dar păstrează și o căldură omenească în prietenia dintre personaje. Teleportarea nu e folosită ca un artificiu decorativ, ci ca motor de acțiune, ca problemă, ca soluție, ca risc.
Cartea poate fi achiziționată online de pe Carturesti.ro și Libris.ro, iar asta contează mai mult decât pare, fiindcă uneori chiar vrei să intri în poveste imediat.
Autorul a primit Premiul pentru Cartea de debut din partea Ligii Scriitorilor din România, iar premiul i-a fost înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. Îți spun drept, îmi place când literatura de aventură, mai ales cea care prinde tineri și adulți deopotrivă, este tratată cu seriozitate și în afara cercului de cititori care o caută instinctiv.
Și, poate cel mai simpatic efect secundar, după ce termini, e gândul acela, pe jumătate glumă, pe jumătate dorință reală: cât din viața mea aș da pentru un buton de teleportare? Apoi îți amintești că ai, de fapt, un buton. Se numește carte. Și e mai sigur.
Casetă editorială
Drumul către o altă dimensiune este un roman de fantasy și aventură semnat de Mihai Dan Bradu, construit în jurul unor artefacte precum casca viking și brățara de teleportare și al unei călătorii prin lumi foarte diferite, de la fabrica abandonată unde începe totul până la Egipt și Transilvania.
Autorul a fost distins cu Premiul pentru Cartea de debut al Ligii Scriitorilor din România, premiu înmânat în cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. Cartea se poate achiziționa online de pe Carturesti.ro și Libris.ro.